AL ZECELEA DISCURS
Armata, reazem pentru naţiune.
Năruirea zidirilor
„Nimeni nu va căuta un grad pe umăr în câmpul de
luptă, atât timp cât îl poate obţine într-o antecameră”
NAPOLEON BONAPARTE,
Maxime şi Cugetări,
114.
Am avut privilegiul să cunosc bine această instituţie.
Poate că este nimerit să spunem că Armata este mai mult decât o instituţie. Ea
este tratată sub această sintagmă în mod
mecanic, îndeosebi atunci când se fac referiri la structura şi organizarea
guvernamentală sau la ministerul ce poartă numele misiunii sale sacre: apărarea
naţională. Dar Armata are personalitate proprie clădită din suma sacrificiilor
sale, născută din identitatea numelor miilor de jertfiţi pe câmpurile de luptă,
hrănită de speranţa unui neam întreg de-a lungul timpului istoric. Armata este
şi astăzi reazem la greu nu doar ca reflex al conştiinţei unei naţiuni de sine
recunoscătoare, ci mai ales ca menire nealterată, conservată de aceeaşi
conştiinţă. Alături de biserica pământeană
Armata s-a constituit în nucleul mereu viu al revitalizării fiinţei
naţionale făcând posibilă fie salvgardarea existenţei statelor româneşti, fie
plămădirea unităţii lor definitive. Cu siguranţă că cel care a lucrat la
Constituţia din 1991 a avut un subconştient luminat de harul dumnezeiesc,
atunci când a individualizat Armata la articolul 118. Pentru-că a extras-o din
grămada administraţiei cotropită de ariviştii politici punând-o cu dreaptă
cumpătare sub suveranitatea poporului. Aşa ar fi trebuit să fie. Prin anii
”94-”99 se tot făceau simpozioane şi dezbateri care mai de care mai siropoase
şi pline de izul cosmopolit al noilor „paradigme în schimbare”. Erau noii
aparatnici de la Hans Seidel, Manfred Worner, Soros, Conrad Adenauer şi chiar
George Marshall care pregăteau asiduu viitorii politruci, exegeţi ai unui model
de gândire steril şi înstrăinat de nevoia reală a ţării. Eu însumi am achiesat
cu tandră credulitate la „noile abordări” având convingerea că militarul
trebuie să accepte procedural liniile directoare ale puterii politice, supunându-se
organic legilor emise de puterea legitimă în exerciţiul funcţiunii. Nu aveam de
unde să ştiu că mă aflam în faţa unei grave erori de percepţie a realităţii
manipulată expert de noii propagandişti integraţionişti. Nu aveam de unde să
ştiu, şi ca mine mulţi alţii, că miezul dur al conştiinţei naţiunii –
intelectualul angajat – avea să devină un hibridat de drept comun, un gangster
fără de pistol care participă cot la cot cu bandiţii de preerie la spargerea
băncilor. Nu aveam de unde să ştiu, şi ca mine mulţi alţii, că al doilea reazem
de naţiune – Armata - avea să fie ţintă
fixă pentru cei dinăuntru vânduţi, şi mai ales pentru cei dinafară cumpărători,
descompunând-o până l-a insignifiant, decapacitând-o până la lipsă de reacţie
şi rebotezând-o în cele din urmă până a nu mai fi românească. Ba, chiar pe
timpul unei guvernări liberalo-socialiste de tristă aducere aminte se scosese
atributul de „naţional” din denumirea ministerului apărării! Până unde s-a
ajuns cu iniţiativă personală a slugărniciei colective. Pentru că, vezi doamne,
apărările nu mai sunt „naţionale” atâta timp cât noi vom fi în alianţa nord
atlantică! Aceată formă de slugărnicie jenantă, până şi pentru noii stăpâni,
şi-a pus amprenta pe fizionomia comportamentală a ofiţerului român. Căderea sub
greaua influienţă a unui politicianism gudurist, chitit numai pe succes
nemeritat şi imediat, a făcut din profilul militarului de profesie un contur
contorsionist, dispus la „figuri” de balet pe sârmă pentru a supravieţui
hachiţelor politrucilor civili. Militarilor le-a fost dat în cap cu textul
liberschimbist al controlului civil asupra structurilor de forţă până când
aceştia au început să renunţe la rigoarea meseriei însuşindu-şi metoda lascivă
a cocotelor de cabinet. „Jmecheria” cu controlul civil, în fapt un act procesat
şi până în 89 de camarila comunistă, a substituit necesitatea cu necesarul.
Adică, controlul civil a luat forma controlului de către civili a acestor
instituţii, şi nu atât la vârful reprezentării politice cât mai ales în mecanismele
dure ale procesării deciziei militare. O hoardă de trepăduşi, odrasle ale
potentaţilor, cărăuşi de tavă cu pahare de wisky şi cafele la ibric, aveau să
aterizeze pe posturi consacrate a fi ocupate de profesii strict militare.
Consilieri pricăjiţi şi consiliere sulemenite şi-au găsit locul pe la cabinete
de secretari de stat, ba chiar până şi la cabinetul „şefului cel mare” al
semegheului; directori stafidiţi şi directoriţe plăpânde, dar cu dare de seamă
aleasă, au invadat structurile de înzestrare, de politici publice, chiar de
analiză politică şi strategii operaţionale, şi de ce nu, cele de imagine
publică, secretariat general, logistică şi nu în ultimul rând structurile de
management al resurselor de toate felurile, cu predilecţie cel al resurselor umane.
Trai, neneacă, nu glumă! Totul a devenit „civilit” cu mare dare de mână pentru
acoliţi şi datornici. Invazia nu a rămas însă, fără urmări imediate. Bugetul
gemea sub greutatea balastului acumulat. De undeva trebuia redusă acestă
armată, „numeroasă” şi „ineficientă”, şi pentru ca treaba să fie în ton cu
politica zilei, s-a trecut la o restructurare drastică prin trimiterea acasă a
mii de ofiţeri, maiştri şi subofiţeri,
sub acoperirea legii disponibilizării de necesitate. Dar acestă
disponibilizare nu a făcut nici pe departe o aşezare a corpusului militar.
Dimpotrivă. Tăierile cele mai grave s-au făcut la structurile de bază, la
nivelul unităţilor operative şi al statelor majore al unităţilor şi marilor
unităţi tactice. S-a ajuns până la inacceptabila situaţie de a se fractura lanţul de
comandă-control şi a dispariţiei de pe acest lanţ al omologilor corespondenţi.
Am folosit termenii tehnici de construcţie a sistemelor militare, chiar dacă
cititorului neavizat îi va fi mai greu să le înţeleagă, dar este un limbaj al
profesiei de credinţă şi nu putem să nu exprimăm întocmai esenţa demersului. Cu
riscul de a fi acuzat de ermetism, îmi asum aceste abordări pentru că ele sunt
realităţi consumate care ne dau explicaţia situaţiei la zi. Anume, la ce s-a
ajuns! La o gravă disproporţie dintre necesarul de execuţie şi structurile
birocratice. O hidrocefalie structurală la nivelul conducerii ministerului a
blocat procesul decizional oportun, a divagat infructuos în birocratism zelos
şi excesiv cu repercursiuni grave în fundamentarea soluţiilor competitive.
Reţeaua invizibilă a intereselor politicului a deturnat necesităţile reale ale
armatei către zone obscure, adesea în concubinaj cu corupţia şi crima
organizată. Afaceri cu programe netrebuincioase, adesea depăşite, cochetării cu
reţele dubioase în vânzări de armamente, achiziţii directe de tehnică navală în
stare de avarie, modernizări ale avioanelor cu resursele consumate,
implementări preferenţiale ale unor sisteme de transmisiuni, redislocarea
arbitrară a comandamentelor în teritoriu însoţită de desfiinţarea discreţionară
a marilor unităţi zonale, sunt tot atâtea explicaţii ale acestui melanj
periculos dintre interesele exterioare pernicioase şi nevoile reale ale
instituţiei militare, în fapt ale naţiunii române. Pentru politicienii zilei Armata este ca o cocardă tricoloră pe care
şi-o pun la butonieră cu ocazia evenimentelor festive. Şi mai este Armata
Română un tributor de morţi pe câmpurile de luptă ale altora pe care îi avansăm
„post mortem” şi îi trecem pe marmora neagră a câte unui monument ridicat în
parcuri de promenadă. Nu mai este mult până când ministerul apărării naţionale
va ajunge ministerul funeraliilor naţionale! Mai nou am observat că fiecare
„familie” politică îşi produce ceremonialul la monumentul preferat. Unii la
Academia Militară, alţii la Parcul Carol şi mai nou la Palatul Copiilor. Nu ar
fi nimic rău în a celebra sau comemora eternitatea eroilor! Numai că
sectarismul politic îi face pe unii să nu participe la ceilalţi. Fiecare cu
eroii lui! Asta am ajuns! Dar dincolo de aceste aspecte, îndeobşte ştiute, ceea
ce m-a pus sub grea tristeţe este spiritul de corp al oastei. Puterea unei
armate, mai presus de numărul său, vine din coeziunea sa, din abnegaţia ca
formă manifestă a datoriei necondiţionat împlinite. Corpul viu al unei armate se deosebeşte de orice altă organizaţie umană.
A compara Armata cu ministerul educaţiei
sau industria mineritului, cu tot respectul care-l port pentru ambele categorii
de profesii, este o gravă şi periculoasă eroare. Insist pe acest subiect pentru
a preveni intervenţia patibulară a vreunui excrement ideologic care a făcut spectacol
mediatic pe seama oştirii noastre. Din respect pentru camarazii militari, nu-i
dau numele. S-a ajuns la inhibarea spiritului de corp ca urmare a unei politici
stânjenitoare pentru guvernanţii ultimilor ani, ca să nu-i spunem de-a dreptul
idioate, în ceea ce priveşte statuquo-ul militarului, indiferent de gradul
său. Am făcut de mai multe ori afirmaţia
că militarii nu trebuie să fie în topul ştirilor şi nici în clasamentele de
notorietate. Cu cât se dau mai puţin în spectacol, cu atât este mai bine pentru
ei şi pentru ţară. Calitatea lor se apreciază nu după cum se prezintă în faţa
camerelor de luat vederi sau în paginile jurnalelor, ci după modul cum îşi fac
datoria. Cea mai bună protecţie a unei armate este să fie lăsată să-şi facă
treaba – spunea un general englez. Ori treaba unei armate este aceea de a fi
gata în orice moment să riposteze faţă de orice agresiune asupra naţiunii. Iar
treaba militarului este să ştie să aducă victoria de pe câmpurile de bătaie
chiar dacă pentru acest lucru trebuie să și moară. Să moară fără regrete! Dar
pentru cine şi pentru ce? În 1940 armata franceză a fost pe punctul de a nu se
putea mobiliza. Starea de corupţie a guvernărilor, prostituţia politică şi
dezinteresul faţă de populaţie i-au făcut pe foarte mulţi francezi să nu se
prezinte la centrele de mobilizare. Tinerii chiar refuzau ostentativ această
obligaţie, pe care considerau că nu mai este a lor. Pe zidurile Parisului
puteai vedea oriunde sloganul „pour qui?
pour qoi”(pentru cine? pentru ce?) Da, cu adevărat pentru cine şi pentru ce
să-ţi dai viaţa? Când tu nu mai reprezinţi decât un cod de bare pregătit pentru
a fi scos din evidenţe! Aici este marea bubă, domnilor guvernanţi! Aţi reuşit
să faceţi în câţiva ani ceea ce nu au reuşit să facă ocupanţii în mai bine de o
jumătate de secol. Aţi desfiinţat
spiritul de sacrificiu şi abnegaţia. Aţi
ucis sursa eroismului pentru cauza naţională. Pentru că aţi ucis orice cauză şi
ideal naţional. Tot speraţi că va fi mereu pace. Să dea Dumnezeu aşa să
fie. Dar uitaţi-vă numai de unde vine ciuma duşmăniei. Uitaţi-vă că inamicii
cei mai feroce sunt creaţi de voi înşivă, prin neglijenţă, desfrâu şi trădare.
Inamicii sunt printre noi şi se lăfăie în ospeţele pe care le oferiţi din truda
acestui popor. Aţi făcut tot ce v-a stat în putinţa voastră silnică să faceţi
din profesia de militar un rău, cumva necesar, iar ofiţerii să fie percepuţi ca
nişte paraziţi „în două cizme”, crescuţi la muncile agricole, minerit sau
canal, după spusele unui patentat idiot şef de partid. O ţară care îşi tratează
astfel ofiţerii merită de a fi umilită, la rându-i, în acelaşi mod. Ceea ce ni
se întâmplă deja, zilnic!
Condiţia generalilor şi ofiţerilor superiori
români este stânjenitoare, pentru că aţi
indus în percepţia socială condiţia lor de… vătafi, caporali cu vipuşcă sau
urmaşi ai lui Moş Teacă şi nimeni nu face nici un fel de gest pentru a ieşi
dintr-un astfel de con de umbră şi de dispreţ. Nici dinspre clasa politică,
nici dinspre componenta intelectuală, şi din nefericire, nici dinspre cea militară,
unde îl includ şi pe preşedintele ţării. Fiecare din voi, domnilor politicieni,
din 1990 încoace, nu aţi făcut altceva decât să transformaţi gradul de general
într-o monedă de schimb, într-o recompensă de fidelitate, într-un instrument de
manipulare şi o convenabilă cumpărare a tăcerii. Criteriile stabilite pentru
astfel de avansări, ca şi practicile folosite, sunt bizare, absconse, arbitrare
şi nu fac altceva decât să accentueze şi mai mult dependenţa partizană de
politic a profesiei de militar. De aici vin umilinţa şi degradarea morală ale
militarilor. Aţi adus în interiorul acestei caste viciul care a cancerizat
ţara. Ori, îndreptarea nu poate veni, în asemenea condiţii dinspre cei care au
compromis-o. Mă consolez cu şansa noastră de a fi în structurile Alianţei.
Pentru că o asemenea structură ar trebui să reacţioneze corectiv cât de repede
posibil. Şi fără menajamente. Mai marii zilelor noastre ar fi trebuit să ştie
că partenerii din alianţă ţin mult la armatele lor. Cu atât mai mult, integrarea
armatei nu ar fi trebuit conjugată cu diminuarea rolului său de păstrătoare a
mândriei şi demnităţii naţionale ori cu transformarea sa într-un element
subsidiar cu sarcini periferice în operaţiile conduse de mai marii zilei. Iată
de unde vehemenţa mea împotriva
desconsiderării acestei instituţii-simbol în care Naţiunea, de la Domnitorul
Cuza încoace, a învestit propria istorie şi identitate.
Dar nu numai cei în uniforma trupelor sunt
victima colectivă a acestui sistem căpătuit. Nu-mi arog atribuţii peste limita
cunoaşterii reale a lumii celor în alte uniforme dar condiţia funcţionarilor cu
statut special, mai de-a dreptul, a poliţiştilor de toate gradele, a forţelor
militare din alte instituţii de forţă decât Ministerul Apărării Naţionale, şi
se ştiu care sunt acelea, slavă domnului, este la fel de precară, dacă nu cu
mult mai rea. Dependenţi de mogulii politici locali, de dirigenţii de la centru
dar mai ales de primarul înţepenit în funcţie prin mecanisme electorale
parşive, supravieţuiesc prin obedienţă încărcată de umilinţe de tot felul, reconfigurându-se, din spirit de
conservare, din apărători ai legii şi ordinei în complici ai corupţiei şi
capriciilor înstăpâniţilor. Dacă adăugăm faptul că mulţi dintre cei intraţi
în sistem au fost cooptaţi, pe uşa din dos, fără niciun criteriu profesional,
fără un anume profil de demnitate personală, fără conduită instituţională, ne
explicăm de ce rata defectelor este atât de mare şi de ce indicele de încredere
în securitatea publică este ruşinos.
Nici serviciile speciale nu se simt prea bine.
Din resursă de imunitate informativă a naţiunii sunt pe cale să se transforme
în prestatori de servicii private, pentru potentaţi! Lăsaţi de izbelişte din
punct de vedere legislativ prin dese şi repetate amânări parlamentare, acestea
funcţionează pe principiul minimei rezistenţe şi a autoprotecţiei cenzurate.
Apoi caruselul diseminării informaţiilor îl face pe ofiţerul specialist,
indiferent în ce structură activează, vulnerabil faţă de chiar ţinta
informativă. Este pus în lumina publică, contrar cutumelor profesiei! Decizia
departamentală, dar nu de puţine ori chiar cea strategică, este surdă la
produsul analizei informative, discreţionară şi arbitrară, iar rezultatele se
văd în planul eşecurilor diplomatice, economice şi financiare, în cele două
planuri. Nu spun deocamdată şi militare pentru că îmi rezerv o ultimă resursă
de speranţă. Puterea unei naţiuni constă, dincolo de potenţialitatea sa
integrată, în capacitatea de a valorifica rapid, prin informaţie, stările şi
situaţiile de oportunitate. În Românica noastră, vorba unui drag mie
prezentator de presă, se hotărăşte astăzi pentru alaltă-ieri! Caducitatea decizională este rateul zilnic
al progresului, iar grimasa neputinţei în faţa unor realităţi care mereu sunt înaintea noastră cu cel puţin o etapă
istorică se ambalează în câte o glumă răsuflată sau rânjete lamentabile.
Para”blegia” la care făceam trimitire nu vine din lipsa puterii ci din
incapacitatea actului de voinţă. Ori a vrea nu este suficient fără a şti cu
exactitate şi rigoare coordonatele ţintelor naţionale.
Așadar, domnilor guvernanți din toate zările
și din toate timpurile! Nu uitați! Armata, alăturată celorlate instituţii de
forţă, trebuie să redevină acel reper de încredere al societăţii în ansamblul
ei, care poate da temei mândriei de a fi român şi poatet să rămână, pe mai
departe, un argument convingător şi un instrument descurajant la îndemâna
naţiunii, în situaţii critice. Dar pentru a deveni aşa ceva este mai mult decât
nevoie ca întregul sistem al instituţiilor de forţă să fie extrase de pe taraba
murdară a partidelor politice!
General(r) dr. Mircea
Chelaru
Din cartea ”România
Moluscă” ed. SEMNE, București, 2012
