luni, 5 noiembrie 2012

Comunicat nr. 250/04.11.2012


Ministerul Apărării Naţionale 
Direcţia Informare şi Relaţii Publice 
E-mail: presamapn@mapn.ro 
Contact: 021-319.60.22



COMUNICAT NR. 250 
Data: 04.11.2012 


COMUNICAT DE PRESĂ


Urmare a rezultatelor analizei efectuate de către comisia constituită prin ordin al ministrului apărării naţionale, Corneliu Dobriţoiu, pentru verificarea modului de acordare a gradelor şi înaintare în grad a ofiţerilor în rezervă din M.Ap.N, s-a dispus revocarea ordinelor de avansare sau acordare a gradelor în rezervă pentru cazurile din anii 2011 şi 2012, în care nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea 80/1995.

Situaţia ordinelor de avansare sau acordare a gradelor în rezervă, emise în anii 2011 şi 2012, şi care nu îndeplinesc condiţiile legale, este:

• persoane care au fost înaintate în grad în anul 2011: 316
• persoane cărora li s-au acordat grade în rezervă în anul 2011: 426
• persoane care au fost înaintate în grad în anul 2012: 77
• persoane cărora li s-au acordat grade în rezervă în anul 2012: 16 

Situaţiile nominale cu persoanele care au beneficiat de avansări sau acordări de grade în rezervă, în cazul cărora s-au constatat nereguli, sunt publicate integral pe pagina din Internet a Ministerului Apărării Naţionale, www.mapn.ro.

Totodată, au mai fost revocate ordinele de acordare de grade în rezervă, ca urmare a solicitărilor proprii, înaintate ministrului apărării naţionale, pentru Kövesi Laura-Codruţa, Turcescu Robert Nicolae şi Kelemen Ioan Hunor.



Biroul de Presă

Armata, reazem pentru naţiune



AL ZECELEA DISCURS

Armata, reazem pentru naţiune.

Năruirea zidirilor

„Nimeni nu va căuta un grad pe umăr în câmpul de luptă, atât timp cât îl poate obţine într-o antecameră”

NAPOLEON BONAPARTE,
Maxime şi Cugetări, 114.

Am avut privilegiul să cunosc bine această instituţie. Poate că este nimerit să spunem că Armata este mai mult decât o instituţie. Ea este tratată  sub această sintagmă în mod mecanic, îndeosebi atunci când se fac referiri la structura şi organizarea guvernamentală sau la ministerul ce poartă numele misiunii sale sacre: apărarea naţională. Dar Armata are personalitate proprie clădită din suma sacrificiilor sale, născută din identitatea numelor miilor de jertfiţi pe câmpurile de luptă, hrănită de speranţa unui neam întreg de-a lungul timpului istoric. Armata este şi astăzi reazem la greu nu doar ca reflex al conştiinţei unei naţiuni de sine recunoscătoare, ci mai ales ca menire nealterată, conservată de aceeaşi conştiinţă. Alături de biserica pământeană  Armata s-a constituit în nucleul mereu viu al revitalizării fiinţei naţionale făcând posibilă fie salvgardarea existenţei statelor româneşti, fie plămădirea unităţii lor definitive. Cu siguranţă că cel care a lucrat la Constituţia din 1991 a avut un subconştient luminat de harul dumnezeiesc, atunci când a individualizat Armata la articolul 118. Pentru-că a extras-o din grămada administraţiei cotropită de ariviştii politici punând-o cu dreaptă cumpătare sub suveranitatea poporului. Aşa ar fi trebuit să fie. Prin anii ”94-”99 se tot făceau simpozioane şi dezbateri care mai de care mai siropoase şi pline de izul cosmopolit al noilor „paradigme în schimbare”. Erau noii aparatnici de la Hans Seidel, Manfred Worner, Soros, Conrad Adenauer şi chiar George Marshall care pregăteau asiduu viitorii politruci, exegeţi ai unui model de gândire steril şi înstrăinat de nevoia reală a ţării. Eu însumi am achiesat cu tandră credulitate la „noile abordări” având convingerea că militarul trebuie să accepte procedural liniile directoare ale puterii politice, supunându-se organic legilor emise de puterea legitimă în exerciţiul funcţiunii. Nu aveam de unde să ştiu că mă aflam în faţa unei grave erori de percepţie a realităţii manipulată expert de noii propagandişti integraţionişti. Nu aveam de unde să ştiu, şi ca mine mulţi alţii, că miezul dur al conştiinţei naţiunii – intelectualul angajat – avea să devină un hibridat de drept comun, un gangster fără de pistol care participă cot la cot cu bandiţii de preerie la spargerea băncilor. Nu aveam de unde să ştiu, şi ca mine mulţi alţii, că al doilea reazem de naţiune – Armata -  avea să fie ţintă fixă pentru cei dinăuntru vânduţi, şi mai ales pentru cei dinafară cumpărători, descompunând-o până l-a insignifiant, decapacitând-o până la lipsă de reacţie şi rebotezând-o în cele din urmă până a nu mai fi românească. Ba, chiar pe timpul unei guvernări liberalo-socialiste de tristă aducere aminte se scosese atributul de „naţional” din denumirea ministerului apărării! Până unde s-a ajuns cu iniţiativă personală a slugărniciei colective. Pentru că, vezi doamne, apărările nu mai sunt „naţionale” atâta timp cât noi vom fi în alianţa nord atlantică! Aceată formă de slugărnicie jenantă, până şi pentru noii stăpâni, şi-a pus amprenta pe fizionomia comportamentală a ofiţerului român. Căderea sub greaua influienţă a unui politicianism gudurist, chitit numai pe succes nemeritat şi imediat, a făcut din profilul militarului de profesie un contur contorsionist, dispus la „figuri” de balet pe sârmă pentru a supravieţui hachiţelor politrucilor civili. Militarilor le-a fost dat în cap cu textul liberschimbist al controlului civil asupra structurilor de forţă până când aceştia au început să renunţe la rigoarea meseriei însuşindu-şi metoda lascivă a cocotelor de cabinet. „Jmecheria” cu controlul civil, în fapt un act procesat şi până în 89 de camarila comunistă, a substituit necesitatea cu necesarul. Adică, controlul civil a luat forma controlului de către civili a acestor instituţii, şi nu atât la vârful reprezentării politice cât mai ales în mecanismele dure ale procesării deciziei militare. O hoardă de trepăduşi, odrasle ale potentaţilor, cărăuşi de tavă cu pahare de wisky şi cafele la ibric, aveau să aterizeze pe posturi consacrate a fi ocupate de profesii strict militare. Consilieri pricăjiţi şi consiliere sulemenite şi-au găsit locul pe la cabinete de secretari de stat, ba chiar până şi la cabinetul „şefului cel mare” al semegheului; directori stafidiţi şi directoriţe plăpânde, dar cu dare de seamă aleasă, au invadat structurile de înzestrare, de politici publice, chiar de analiză politică şi strategii operaţionale, şi de ce nu, cele de imagine publică, secretariat general, logistică şi nu în ultimul rând structurile de management al resurselor de toate felurile, cu predilecţie cel al resurselor umane. Trai, neneacă, nu glumă! Totul a devenit „civilit” cu mare dare de mână pentru acoliţi şi datornici. Invazia nu a rămas însă, fără urmări imediate. Bugetul gemea sub greutatea balastului acumulat. De undeva trebuia redusă acestă armată, „numeroasă” şi „ineficientă”, şi pentru ca treaba să fie în ton cu politica zilei, s-a trecut la o restructurare drastică prin trimiterea acasă a mii de ofiţeri, maiştri şi subofiţeri,  sub acoperirea legii disponibilizării de necesitate. Dar acestă disponibilizare nu a făcut nici pe departe o aşezare a corpusului militar. Dimpotrivă. Tăierile cele mai grave s-au făcut la structurile de bază, la nivelul unităţilor operative şi al statelor majore al unităţilor şi marilor unităţi tactice. S-a ajuns până la inacceptabila  situaţie de a se fractura lanţul de comandă-control şi a dispariţiei de pe acest lanţ al omologilor corespondenţi. Am folosit termenii tehnici de construcţie a sistemelor militare, chiar dacă cititorului neavizat îi va fi mai greu să le înţeleagă, dar este un limbaj al profesiei de credinţă şi nu putem să nu exprimăm întocmai esenţa demersului. Cu riscul de a fi acuzat de ermetism, îmi asum aceste abordări pentru că ele sunt realităţi consumate care ne dau explicaţia situaţiei la zi. Anume, la ce s-a ajuns! La o gravă disproporţie dintre necesarul de execuţie şi structurile birocratice. O hidrocefalie structurală la nivelul conducerii ministerului a blocat procesul decizional oportun, a divagat infructuos în birocratism zelos şi excesiv cu repercursiuni grave în fundamentarea soluţiilor competitive. Reţeaua invizibilă a intereselor politicului a deturnat necesităţile reale ale armatei către zone obscure, adesea în concubinaj cu corupţia şi crima organizată. Afaceri cu programe netrebuincioase, adesea depăşite, cochetării cu reţele dubioase în vânzări de armamente, achiziţii directe de tehnică navală în stare de avarie, modernizări ale avioanelor cu resursele consumate, implementări preferenţiale ale unor sisteme de transmisiuni, redislocarea arbitrară a comandamentelor în teritoriu însoţită de desfiinţarea discreţionară a marilor unităţi zonale, sunt tot atâtea explicaţii ale acestui melanj periculos dintre interesele exterioare pernicioase şi nevoile reale ale instituţiei militare, în fapt ale naţiunii române. Pentru politicienii zilei Armata este ca o cocardă tricoloră pe care şi-o pun la butonieră cu ocazia evenimentelor festive. Şi mai este Armata Română un tributor de morţi pe câmpurile de luptă ale altora pe care îi avansăm „post mortem” şi îi trecem pe marmora neagră a câte unui monument ridicat în parcuri de promenadă. Nu mai este mult până când ministerul apărării naţionale va ajunge ministerul funeraliilor naţionale! Mai nou am observat că fiecare „familie” politică îşi produce ceremonialul la monumentul preferat. Unii la Academia Militară, alţii la Parcul Carol şi mai nou la Palatul Copiilor. Nu ar fi nimic rău în a celebra sau comemora eternitatea eroilor! Numai că sectarismul politic îi face pe unii să nu participe la ceilalţi. Fiecare cu eroii lui! Asta am ajuns! Dar dincolo de aceste aspecte, îndeobşte ştiute, ceea ce m-a pus sub grea tristeţe este spiritul de corp al oastei. Puterea unei armate, mai presus de numărul său, vine din coeziunea sa, din abnegaţia ca formă manifestă a datoriei necondiţionat împlinite. Corpul viu al unei armate se deosebeşte de orice altă organizaţie umană. A compara Armata  cu ministerul educaţiei sau industria mineritului, cu tot respectul care-l port pentru ambele categorii de profesii, este o gravă şi periculoasă eroare. Insist pe acest subiect pentru a preveni intervenţia patibulară a vreunui excrement ideologic care a făcut spectacol mediatic pe seama oştirii noastre. Din respect pentru camarazii militari, nu-i dau numele. S-a ajuns la inhibarea spiritului de corp ca urmare a unei politici stânjenitoare pentru guvernanţii ultimilor ani, ca să nu-i spunem de-a dreptul idioate, în ceea ce priveşte statuquo-ul militarului, indiferent de gradul său.  Am făcut de mai multe ori afirmaţia că militarii nu trebuie să fie în topul ştirilor şi nici în clasamentele de notorietate. Cu cât se dau mai puţin în spectacol, cu atât este mai bine pentru ei şi pentru ţară. Calitatea lor se apreciază nu după cum se prezintă în faţa camerelor de luat vederi sau în pa­ginile jurnalelor, ci după modul cum îşi fac datoria. Cea mai bună protecţie a unei armate este să fie lăsată să-şi facă treaba – spunea un general englez. Ori treaba unei armate este aceea de a fi gata în orice moment să riposteze faţă de orice agresiune asupra naţiunii. Iar treaba militarului este să ştie să aducă victoria de pe câmpurile de bătaie chiar dacă pentru acest lucru trebuie să și moară. Să moară fără regrete! Dar pentru cine şi pentru ce? În 1940 armata franceză a fost pe punctul de a nu se putea mobiliza. Starea de corupţie a guvernărilor, prostituţia politică şi dezinteresul faţă de populaţie i-au făcut pe foarte mulţi francezi să nu se prezinte la centrele de mobilizare. Tinerii chiar refuzau ostentativ această obligaţie, pe care considerau că nu mai este a lor. Pe zidurile Parisului puteai vedea oriunde sloganul „pour qui? pour qoi”(pentru cine? pentru ce?) Da, cu adevărat pentru cine şi pentru ce să-ţi dai viaţa? Când tu nu mai reprezinţi decât un cod de bare pregătit pentru a fi scos din evidenţe! Aici este marea bubă, domnilor guvernanţi! Aţi reuşit să faceţi în câţiva ani ceea ce nu au reuşit să facă ocupanţii în mai bine de o jumătate de secol. Aţi desfiinţat spiritul de sacrificiu şi abnegaţia. Aţi ucis sursa eroismului pentru cauza naţională. Pentru că aţi ucis orice cauză şi ideal naţional. Tot speraţi că va fi mereu pace. Să dea Dumnezeu aşa să fie. Dar uitaţi-vă numai de unde vine ciuma duşmăniei. Uitaţi-vă că inamicii cei mai feroce sunt creaţi de voi înşivă, prin neglijenţă, desfrâu şi trădare. Inamicii sunt printre noi şi se lăfăie în ospeţele pe care le oferiţi din truda acestui popor. Aţi făcut tot ce v-a stat în putinţa voastră silnică să faceţi din profesia de militar un rău, cumva necesar, iar ofiţerii să fie percepuţi ca nişte paraziţi „în două cizme”, crescuţi la muncile agricole, minerit sau canal, după spusele unui patentat idiot şef de partid. O ţară care îşi tratează astfel ofiţerii merită de a fi umilită, la rându-i, în acelaşi mod. Ceea ce ni se întâmplă deja, zilnic!
Condiţia generalilor şi ofiţerilor superiori români este stânjenitoare, pentru  că aţi indus în percepţia socială condiţia lor de… vătafi, caporali cu vipuşcă sau urmaşi ai lui Moş Teacă şi nimeni nu face nici un fel de gest pentru a ieşi dintr-un astfel de con de umbră şi de dispreţ. Nici dinspre clasa politică, nici dinspre compo­nenta intelectuală, şi din nefericire, nici dinspre cea militară, unde îl includ şi pe preşedintele ţării. Fiecare din voi, domnilor politicieni, din 1990 încoace, nu aţi făcut altceva decât să transformaţi gradul de general într-o monedă de schimb, într-o recompensă de fidelitate, într-un instrument de manipulare şi o convenabilă cumpărare a tăcerii. Criteriile stabi­lite pentru astfel de avansări, ca şi practicile folosite, sunt bizare, absconse, ar­bitrare şi nu fac altceva decât să accentueze şi mai mult dependenţa parti­zană de politic a profesiei de militar. De aici vin umilinţa şi degradarea morală ale milita­rilor. Aţi adus în interiorul acestei caste viciul care a cancerizat ţara. Ori, îndreptarea nu poate veni, în asemenea condiţii dinspre cei care au compromis-o. Mă consolez cu şansa noastră de a fi în structurile Alianţei. Pentru că o asemenea structură ar trebui să reacţioneze corectiv cât de repede posibil. Şi fără menajamente. Mai marii zilelor noastre ar fi trebuit să ştie că partenerii din alianţă ţin mult la armatele lor. Cu atât mai mult, integrarea armatei nu ar fi trebuit conjugată cu diminuarea rolului său de păstrătoare a mândriei şi demnităţii naţionale ori cu transformarea sa într-un element subsidiar cu sarcini periferice în operaţiile conduse de mai marii zilei. Iată de unde vehemenţa mea împotriva desconsiderării acestei instituţii-simbol în care Naţiunea, de la Domnitorul Cuza încoace, a învestit propria istorie şi identitate.
Dar nu numai cei în uniforma trupelor sunt victima colectivă a acestui sistem căpătuit. Nu-mi arog atribuţii peste limita cunoaşterii reale a lumii celor în alte uniforme dar condiţia funcţionarilor cu statut special, mai de-a dreptul, a poliţiştilor de toate gradele, a forţelor militare din alte instituţii de forţă decât Ministerul Apărării Naţionale, şi se ştiu care sunt acelea, slavă domnului, este la fel de precară, dacă nu cu mult mai rea. Dependenţi de mogulii politici locali, de dirigenţii de la centru dar mai ales de primarul înţepenit în funcţie prin mecanisme electorale parşive, supravieţuiesc prin obedienţă încărcată de umilinţe de tot felul, reconfigurându-se, din spirit de conservare, din apărători ai legii şi ordinei în complici ai corupţiei şi capriciilor înstăpâniţilor. Dacă adăugăm faptul că mulţi dintre cei intraţi în sistem au fost cooptaţi, pe uşa din dos, fără niciun criteriu profesional, fără un anume profil de demnitate personală, fără conduită instituţională, ne explicăm de ce rata defectelor este atât de mare şi de ce indicele de încredere în securitatea publică este ruşinos.
Nici serviciile speciale nu se simt prea bine. Din resursă de imunitate informativă a naţiunii sunt pe cale să se transforme în prestatori de servicii private, pentru potentaţi! Lăsaţi de izbelişte din punct de vedere legislativ prin dese şi repetate amânări parlamentare, acestea funcţionează pe principiul minimei rezistenţe şi a autoprotecţiei cenzurate. Apoi caruselul diseminării informaţiilor îl face pe ofiţerul specialist, indiferent în ce structură activează, vulnerabil faţă de chiar ţinta informativă. Este pus în lumina publică, contrar cutumelor profesiei! Decizia departamentală, dar nu de puţine ori chiar cea strategică, este surdă la produsul analizei informative, discreţionară şi arbitrară, iar rezultatele se văd în planul eşecurilor diplomatice, economice şi financiare, în cele două planuri. Nu spun deocamdată şi militare pentru că îmi rezerv o ultimă resursă de speranţă. Puterea unei naţiuni constă, dincolo de potenţialitatea sa integrată, în capacitatea de a valorifica rapid, prin informaţie, stările şi situaţiile de oportunitate. În Românica noastră, vorba unui drag mie prezentator de presă, se hotărăşte astăzi pentru alaltă-ieri! Caducitatea decizională este rateul zilnic al progresului, iar grimasa neputinţei în faţa unor realităţi care mereu  sunt înaintea noastră cu cel puţin o etapă istorică se ambalează în câte o glumă răsuflată sau rânjete lamentabile. Para”blegia” la care făceam trimitire nu vine din lipsa puterii ci din incapacitatea actului de voinţă. Ori a vrea nu este suficient fără a şti cu exactitate şi rigoare coordonatele ţintelor naţionale. 
Așadar, domnilor guvernanți din toate zările și din toate timpurile! Nu uitați! Armata, alăturată celorlate instituţii de forţă, trebuie să redevină acel reper de încredere al societăţii în ansamblul ei, care poate da temei mândriei de a fi român şi poatet să rămână, pe mai departe, un argument convingător şi un instrument descurajant la îndemâna naţiunii, în situaţii critice. Dar pentru a deveni aşa ceva este mai mult decât nevoie ca întregul sistem al instituţiilor de forţă să fie extrase de pe taraba murdară a partidelor politice!

General(r) dr. Mircea Chelaru
Din cartea ”România Moluscă” ed. SEMNE, București,  2012